Amintiri din Auschwitz-ul, iadul universitar Bucuresti

Amintiri din Auschwitz-ul, iadul universitar Bucuresti


In spitaalele din Romania stii cand intri dar nu stii cand iesi asta daca mai ai norocul sa iesi ca sa nu mai spunem ca nu sti cum iesi pentru ca de cele mai multe ori te internezi cu un diagnostic si pleci acasa cu alte sapte. In cazul meu, m-am dus acolo,  la Spitalul Universitar Bucuresti, penru o operatie, diagnosticata fiind cu  tumora cerebrala si am iesit si cu o hemipareza "' bonus", lipsa din osul craniului 100 cm 2  Paradoxal la inceput chiar mi se parea lux acolo comparand cu conditiile din Spitalul judetean Ialomita Din Slobozia care arata jalnic, si era plin de gandaci cand m-am operat eu de apenticita in anul 2000. Aceasta iluzie de inceput, de prima vedere a disparut foarte repede si s-a transformat treptat intr-un calvar.
Cum a inceput totul?
Intre 3 ian.2009 - 6ian. 2009 a plecat cu 3 prieteni la Busteni. Pe partie srateam si faceam poze cand deodata, nefiind atenta am alunecat si am cazut in fund, simtind o durere un frunte. Atunci chiar am zis zambind: -Ce ciudat cad in fund si ma doare capul!
Am ajuns la camin in Bucuresti, iar a  doua zi de dimineata cand m-am dat jos din pat iar am simtit o durere de cap, careia nu am vrut sa ii dau importanta.M-am stropit cu aghiazma luata de Boboteaza de la manastirea Caraiman exclamand colegei de camera: " Doamne ce oi avea de ma doare capul?!"



























;, nestiind pana atunci ce inseamna cu adevarat durerile de cap.Ea a inceput sa rada -  Of Alexandra arca ai fi mama, numai ea intra in panica aunci cand o doare ceva, ce sa ai? nu ai nimic o sa treaca. Dar nu a mai trecut. Durerile se intetau p zi ce trece iar in doua saptamani devenisera de nesuportat iar eu eram in sesiune, aveam examene de dat si nu mai eram in stare de nimic. Nu stiam ce se intampla cu mine si pe cine sa intreb. Toti cei din jurul meu au dat vina pe stresul provocat de sesiune, desi eram anul II si nu mi-a mai fost atat de teama de examene, dar eu resimteam k e ceva mai mult de atat intrucat durerile de cap erau insuportabile, dar niciodata nu m-as fi gandit la tumora cerebrala Itr-una din seri m-am trezit cu niste dueri cumplite si mi-am trezit colega de camera , care speriata de starea mea, a sunat la salvare. Am fost dusa la Spitalul Universitar Bucuresti, unde fusesem eu cu cateva zile mai devreme, fiindu-mi rau, si unde n m-a bagat nimeni in seama.Chiar si cand am venit cu salvarea o asistenta fiind intrebata ce are fata asta ca este foarte tanara? a rapuns batjocritor ce sa aiba? Adurut-o putin capul si a cheat salvarea. Norocul meu a fost ca am gasit acolo o doamna doctor ce mi- a zis ca orice durere de cap ce persista mai mult de doua saptamani trebuie verificata printr-un tmograf, si mi-a dat trimitere la Foreasca pentru a -l verifica. Am avut mari emotii in asteptarea rezutatului.Acolo o damna asistenta imi da vestea pe un ton foarte senin spunzand:" Ai ceva crescut pe creier,dar stai linistita ca esti tanara si o sa te refaci repede.M-am cutremurat si am nceput sa plang. Apoi m-am gandit cum sa ii spun asta mamei, pentru a o feri de socuri.
 M-au trimis la seful de sectie de la neurochirurgie, care, in incercarea de a ma linisti vazandu-ma foarte speriata, mi-a spus ca lui i se pare ca tumora mea este 90% benigna si doar 10% maligna,. M-am intors distrusa la camin, iar in acea disperare , ma intrebam ce sa fac sa ma arunc in fatza metroului? Nu am facut asta, comitand pacatul capital si am zis sa astept sa ma ia Domnul la El atunci cand consdidera. Am fost pusa in fatza mortii pentru ca in mintea mea cancerul era incurabil. Totul pare atat de mic si neinsemnat cand il compari cu gravitatea mortii. Toate lucrurile pentru care ma consumasem pana atunci de-a lungul vietii mi se pareau fara neinsemnatate, moartea parand suprema. Nu imi era frica de ea desi imi parea rau ca mi  se incheie viata  atat de devreme. Era un soi de resemnare in sufletul meu.  previziunea doctorului a fost falsa deoarece mai tarziu la biopsie s-a dovedit a fi 100% maligna tumora.
 A doua zi, la sugestia medicului mi-am chemat parintii la Bucuresti pentru a ma interna, urmand a fiu operata in cel mai scurt timp. Sincera sa fiu,nu mi-a fost atat de frica de operatie cat mi-a fost de momentul in care trebuia sa ma rada in cap, eu avand parul cret , lung pana la brau. Desi pentru unii ar parea un moment puieril, nu este asa. Mam simtit umilita, injosita. Chiar azi am vorbit cu o doamna cam de 50 de ani ce facea radioterapie si imi povestea cat de mare a fost socul cand si-a vazut parul cazand, desi nu il avusese inainte foarte lung, dar aceasta practica este oricum Exat ca la Auschwitz unde imediat dupa intrare trebuia sa fii ras in cap, iar pe parcurs o sa mai scriu si alte similitudini ale sederii mele in spital, cu aceasta spuma a lagarelor de concentrare. Apoi am fost dusa la analize si intrebata fiind dc vreau sa ma duca cu brancardul sau pot eu singura pe jos, am raspuns ca sunt in stare sa merg dar pe drum mi s-a facut rau : am inceput sa vars si am lesinat. In momentul acela am constientizat ca nu mai sunt cea care eram si ca foarte posibil nici nu o sa mai fiu vreodata.
 M - am trezit din anestezie si ma durea capul. Asteptam sa vina doctorul la mine sa imi spune cum  iesit opratia, dar el nu a venit atat de repede pe cat as fi vrut eu. Am stat in reanimare o zi si o noapte, timp in care am cerut sa mi se dea putina apa sau macar sa mi se ude putin buzele, pentru ca prima senzatie dupa anestezie si dupa o operatie atat de grea asta este: setea.Nimeni nu mi-a dat. ok nu aveam voie sa beau cantitati industriale de apa dar sa mi se ude putin buzele cu apa cu un pansament imbibat cum mi-a facut mama la operatia de apenticita, puteau sa faca si ele , dar nu a pasat nimanui. La un moment dat de sete intrasem intr-un fel de sevraj.
Le intrebam daca am murit pentru ca asa ma simteam, ca pe lumea cealalta de rau ce imi era. Apoi am avut impresia ca a venit mama sa ma vada si am exclamat:- " Mami te rog frumos da-mi apa ca imi este foarte sete, sau mcar uda-mi buzele un pic". Liniste,  a fost doar o iluzie si cu toate acestea la cateva minute am avut impresia ca era tata langa mine si iar am inceput" - Tati  sper ca  sa imi dai apa, a nici mami mai devreme nu mi-a dat ar tu o sa-mi dai nu-i asa?.Vazand k nimeni nu imi da apa mam hotarat sa iau singura de pe o masuta lipita de patul meu pe care se afla o sticla de apa de 2L am ridicat piciorul pentru a o darama pe patul meu. De abia atunci si-au dat si asistentele seama ca eu chiar sunt disperata si am nevoie de putina apa si mi-au udat putin buzele, aproape egal cu zero la ca rabdasem eu si la ce sete aveam inca. Intr-un final a venit si doctorul la mine sa ma vada, intrebandu-ma cum ma cheama. Remarcand ca sunt lucida si probabil tinand seama si de rugamintile mele insistente de a ma duce in salon, am fost in cele din urma transferata pe sectie unde mama ma astepta nerabdatoare. Dupa tot chinul din reanimare, am avut parte si de cateva surprize placute, vazand ca au venit la mine niste buni prieteni, cu 3 baloane colorate cu heliu si un ursulet de plus pe care l-au numit C. R. B. L dupa problema pe care am avut-o pe creier. Dupa ceva timp vine si doctorul care era f multumit de cum a decurs operatie, intrucat a vazut k imi misc f bine parta stanga, putand pe atunc chiar sa si scriu cu stanga mea. Simteam insa o mica amoreaa dar nu era problema deoarece mi s-a spus k este cl mai mi deficit cu care puteam ramane si nu conteneam a ii multumi Domnului pt asta. Medicii imi spuneau ca sunt o minune pentru ca acolo era o obisnuinta ca pacientii sa raana paralizati, schiloditi in fel si chip, insa nici o minune nu tine mai mult de 3 zile sau 10 cum a fost in cazul meu, pentru ca exact in ziua and trebuia sa ma externeze au inceput   durerile de cap si presiunile, banuiesc eu de la salmonela pe care am luat- o in spital,      fiind e atunci o epidemie, probabil de la apa de la robinet in reanimare atata cat a fost ea, fie si cateva picaturi. Episodul asta cu salmonela a fost unul groaznic, pentru ca pe langa starea de discomfort data de operatie, s-au mai adaugat si greturi si deranjamente stomacale. Nu e de mirare k in scurt timp au inceput presunile din cap. Preferam sa ma doara capul, clasicele dureri de cap decat acele presiuni care imi strangeau creirul ca intr-o menghina si nu treceau cu niciun calmant.Urlam e durere, si nu sunt o persoana care se lamenteaza usor dar era o tortura ca in evul mediu. Se declansau crizele cand schimbam presiunea din cap, mai precis cand ma duceam la baie si trebuia sa ma ridic in picioare iar apoi sa ma duc din nou in pat la orizontala. Ajunsesem sa imi fie frica sa ma mai ridic pentru a nu declansa iar presiunile. Pentru aceste dureri cumplite bineinteles ca spitalul nu iti putea asigura decat un Algocalmin, frectie la un picior de lemn. Intru-una din crizele astea mi-a coborat tensiunea la 5 si am lesinat, mirandu-se asistentele k mi-am revenit totusi. Avand in vedere presiunile si durerile pe care le suportam zilnic si tumora pe care nu au reusit sa  extirpe, circa 50% din cea initiala s-a luat hotararea de a efectua cea de-a doua interventie chirurgicala, pe 13 februarie.     Sincer de abia asteptam sa intru in operatie, sperand k imi vor trece durerile si varsaturile. Desi trecusera doar doua saptamani de la prima operatie au tinut neaparat sa ma mai rada inca o data in cap chiar daca de abia puteam sta in sezut de rau ce imi era. M-au operat pentru a doua oara. M-am trezit in ranimare si primul lucru pe care l-a facut a fost sa verific daca pot misca mana si piciorul stang. Le miscam dar cu mare greutate si mi-am dat seama k ceva s-a intamplat k nu au mai ramas ca dupa prima operatie. Bineinteles, ca si acum m-au tinut o zi si o noapte in reanimare, timpul in aceste conditii avand alte valente, parandu-mi-se interminabil trebuind ca si prima data sa ma milogesc pentru a imi da o gura de apa. Am rugat sa imi puna putina apa intr-o seringa de 5 - 10 ml macar, promitand ca nu o sa beau apa ci doar o sa imi umezesc putin gura si buzele, simtand ca altfel  sa lesin, o sa a curg. Mi-au dat in cele din urma si desi pare ciudat, cand aveam seringa plina ma simbogata, linistita ca pentru urmatoarele ore avam de baut 10 ml de apa. Cand nu ti se ofera nimic te multumesti cu atat de putin. Ma rugam de asistente sa imi dea drumul pe sectie pentru ca este ziua mamei mele pe 14 februarie si venirea mea ar fi fost cel mai frumos cadou pe care i-l puteam oferi. Am ajuns si in salon( drumul cu brancardul din sala de operatie pana in camera este o adevarata aventura, intrucat brancardierii te duc cu viteza foarte mare si la viraje ti se  dar imi era tare rau, pentru ca dupa ce ca eram ametita si cu stare de greata , ameteam de tot dupa cursa astat ma durea capul si mai tare deoarece brancardul te zdruncina mai rau decat caruta.
Am ajuns in salon cu seringa din reanimare in mana, si mama vrut sa i-o ia pentru ca acum eram cu ea si imi va da apa cata vreau dar eu tot nu am putut sa ma despart de seringa mea pe care  dc o aveam plina langa mine imi dadea un sentiment de certitutine k nu voi ramane fara apa si nu imi va mai fi sete, si i-am zis mamei ca asta a fost singura mea avere din reanimare si mi-a lasat-o in mana simtindu-ma foarte confortabil. Se incheiase cosmarul numit reanimare dar a inceput unul nou care nici acum nu s-a terminat, can am observat ca incep sa paralizez. La inceput am observat ca nu mai pot misca degetele de la picioare, apoi glznele, genunchiul, si soltul. Si mana a amortit tot asa de la degete la umar. Ma asemuiam cu o Dacie evechie dupa are zilnic cade cate ceva. Azi o aripa, maine o roata, pana ce ajunge la remat. Asa eram eu intr-o stare de nefunctionare paralizand complet.Constientizam k asta este o mare nenorocire dar speram ca tineretea mea si recuperarea ma vor ajuta sa imi revin intr-un an de zile si am incercat sa imi mentin calmul si sa nu disper chiar daca asta insemnasa ai stau  lunga bucata de timp cu sonda urinara si pampersi, fiind complet imobilizata la pat. Dupa doua saptamani de la a  doua operatie cand imi mai revenisem cat de cat in sensul ca nu mai aveam starea aia de greata si neputinta de dupa operatie si chiar ne promisese ca ma vor externa, incep iar durerile de cap.
 Am  crezut k vor fi ceva trecator eu asteptand cu nerabdare sa plec acasa si considerandu-le oarecum normale si punandu-le pe fondul altor probleme deoarece nu ma gandeam niciodata ca tumora ar putea reidiva atat de repede. Am fost trimisa la tomograf si au descoperit k mi-a recidivat tumora. Mamei i-au spus ca trebuie sa fiu operata urgent pentru a treia oara. Disperata mama se gandea cum sa imi spuna mie fiind convinsa ca eu nu vo mai accepta o alta interventie chirurgicala. S-a consultat cu psiholoaga de pe sectie, si au stabilit sa ma anunte doamna psiholog, pentru a fi mai credibila, ca am doar un edem ceebral si trebuie sa ma deschida domnul doctor doar sa se uite la creierul meu, fara sa opereze, sa taie ceva. In starea de rau in care eram, am fost naiva si am crezut,  acceptand si interventia asta, dar rugand-o pe doamna psiholog sa vorbeasca cu neurochirurgul si sa il roage sa ma aduca  direct in salon, fara a ma tine ore in sir la reanimare, fara apa.S-a vorbit cu doctorul dar cum el era sigur ca eu nu ma voi trezi din anestezie m-a trimis fara a sta pe ganduri la terapie intensiva, din nu pentru o zi si o noapte, timp in care onstienta fiind nu faceam altceva decat sa astept stand cu ochii pe pereti in tiuiturile infernale ale aparatelor la care eram conectata. Tin minte ca perna de acolo era foarte inalta si tare, ceea ce imi provoca dureri si mai mari de cap si de gat, rugand personalul de acolo sa ma duca la mama in salon k acolo am un puisor de perna pe care dorm foarte bine si nu ma vor mai durea atat de tare capul si gatul. Bineinteles ca problema apei a fost  la fel de acuta. Un asistent de acolo, in incerarea de a raspunde rugamintilor mele, a iimbibat un pansament cu putina apa ca sa imi umezeasca buzele, dar a fost bataie de joc pentru ca era atat de uscat tifonul acela incat nu m-a ajutat deloc sa imi sting setea. Si in salon chinul a continuat deoarece durerile de cap si raul general atinsesera cote maxime si ii repetam mamei plangand k nu trebuia sa fi acceptat operatia asta, ca a avut el chef sa se uite in capul meu, asa cum fusesem mintita. In acea perioada nu imi doream decat sa dorm cat mai mult pentru ca dorm. Visam si astfel ma deconectam de tot ce patisem . Odata am visat ca sunt pe holurile Liceului e Arta, unde a invatat 12 ani si mergeam. La un moment dat a aparut mama care m-a intrebat: " De ce mergi atat de repede?" i-am raspuns:" Pentru ca pot, dar eu nu mai puteam si secundele alea de vis ma deconectau de realitatea exterioara si erau singurele in care nu eram constienta de iadul pe care il traiesc. Chiar daca as fi avut un cosmar tot era mult mai frumos si mai suportabil,  decat starea mea de inertie ce parea interminabila. Nu imi venea sa cred k in urma cu o luna, eram cu prietenii pe partie la munte fiind plina de iata, iar acum nu eram in stare nici sa stau singura in fund, ca sa nu mai zic sa ma duc singura la baie, ce parea pentru mine un lux. Pentru mine clar a fost un cosmar, dar si pentru mama  a fost la fel, vazandu-ma ca ma zbat in chinuri si nu avea nici o putere sa imi ia durerea cu mana. Tip de doua luni a dormit pe scaun, iar intr- noapte vacandu -i -se mila unei colege de salon de ea , i-a dat o patura si mama s-a culct pe jos intre paturi, desi eram in plina iarna si platea 40 de RON pe noapte, fara sa beneficieze de nici o facilitate. Bataie de joc!!!. In spital mancarea era execrabila, dar la cate nereguli sunt acolo asta cred k nu mai mira pe nimeni. LATURI, de dat la porci. Supa era apa chioara, fara pic de gust. Inteleg k trebuie sa fie dietetica dar nu avea nici legume in ea, verdeta ceva pt a ii da gust. Noroc ca la etajul 9 parca era un restaurand de unde imi mai cumpara mami mancare proaspata, ca nu puteai supravietui cu ce iti dadeau ei. 
M-au vizitat profesorii si colegii de la facultate, pentru a ma incuraja dar eu eram foarte pesimista mai ales cand in una din zile am vrut sa ma duc la baie, ajutata de mama si nu am putut, ametind puternic. A fost nevoie de 3 nfirmiere, care m-au luat pe sus. Cum sa fii intr-o astfel de situatie si sa crezi k te vei mai face bine vreodata?! In astfel de situatii, moartea est ea mai buna solutie, cea mai usoara. Moartea pare mai frumoasa decat chinul pe care il induram eu atunci si ma rugam Donului sa ma ia la El daca nu are de gand sa ma salveze vreodata, pentru a nu imi preungi si mai mult durerea. Daca salvarea avea sa vina, eram ispusa sa lupt si sa imi duc crucea pana la capat. Dar nu voiam sa lupt cu boala asta in starea execrabila in care ma aflam, pentru a muri oricum in chinuri groaznice. Bine inteles ca odata si odata tot mori dar ma speria gandul ca drumul pana la groapa va fi o viata in chinuri. In salon cu mine atunci era o doamna din Mangalia, foarte cumsecade care pt a imi ridica moralul imi spune intruna ca o sa ma fac bine si la vara o sa vin la dansa la plaja, noi fiind atunci in luna martie. Mai degraba vedea un porc zburand peste trei patru luni decat pe mine ridcandu-ma din pat si inca nu stiam ca am cancer, mama, facand tot posibilul sa imi ascunda asta, fiindu-i frica de um voi reactiona, pentru ca eu eram sigura ca aceasta boala este incurabila si as fi refuzat probabil sa mai lupt, vazand in jurul meu cunostinte ce ani de zile a facut tratament si tot au murit. Biopsia celei de a treia operatie a fost crunta: Glioblastom multiforme, cel mai agresiv tip de cancer. Intr- seara o doamna doctor de pe sectie i-a spus mamei sa ma ia acasa pentru ca este mai bine sa mor in patul meu, caci, dupa spusele ei nu ai aveam de trait decat 56 de saptamani, ca ata este statistica de supravietuire pentru diagnosticul pe care il aveam eu si ca nimen nu va mai putea face nimic pentru mine pentru ca oricum si astea 56  de saptamani vor fi petrecute mai mult in spitale, in chinuri pentru ca asa stiu ei sa abandoneze lupta imediat, declarandu-si cu seninatate neputinta chiar daca nici sederea timp de doua luni in Spitalul universitar Bucuresti nu a fost ieftina, cheltuind aici 100 milioane de lei, pe spaga medicilor si a asistentelor si a infirmierelor, care nu iti schimbau nici punga de la sonda urinara fara 10 RON  . Disperata, mama a discutat cu ai mei colegi si profesori , si acestia au luat hotararea de incepere a unei campanii de stangere de fonduri, fiind convinsi ca undeva in lumea asta pot sa ma salveze. Nu stiu cum sa le multumesc vreodata colegilor si prietenilor mei pentru mobilizarea de care au dat dovada in aceea perioada ana cand au strans banii necesari sa ma trimita in strainatate. Cazul meu a fost mediatizat  pentru inceput pe Kanal D si apoi au urmat alte doua mediatizari pe Acasatv, la povestiri adevarate. Cu mare greutate banii au fost stransi, eu urmand sa ajung in Turcia, la Clinica Anadolu, initial pentru radioterapia, care era singurul tratament ce imi putea scadea frecventa si rapiditatea recidivelor. Am ales Turcia pentru ca era cea mai ieftina varianta, desi conditiile si radioterapia erau la standarde inalte. Aveam nevie de 20 000 euro pe cand in alte tari ca Germania, Franta ne-ar fi ostat 40 000 euro. Asteptam din clipa in clipa sa plecam dar cu  saptamana inainte imi fusese foarte rau, avan temperatura de peste 40 grade, temperatura ce nu reuseau sa o stabilizeze, si nu ii gaseau cauza si se punea prblema daca voi putea fi transportata in afara. Cand imi era extrem de cald, cand  tremuram de frig. Mai mult, in perioada aceea am facut si tromboflebita, ceeaa e imi dadea durerI insportabile de picioare. pe langa durere la piciorul paralizat simteam si o amrteala profunda, iar mama trebuia sa stea toata noaptea sa imi mute piciorul in diferite pozitii, eu neputandu-l misca deloc pentru a nu mai simti amorteala aceea sacaitoare. O rugam pe mama sa imi faca masaj toata noaptea pt a ma relaxa putin pentru ca numai asa mi se parea ca imi distrage atentia de la dureri Imi era frica de faptul ca nu voi putea ajunge la Istanbul. Din cauza situatiei critice in care eram, data de temperatura crescuta si durerile de cap. S-a luat decizia de a fi transportata cu o salvare, trebuind a fi asistata in permanenta de un medic. Am plecat spre clinica desi, nu am strans toti banii, dar ne-au trimis in contul spitalului cat am stat acolo. Plecarea noastra in Turcia a fost filmata de cei de la Povestiri si mediatizata. Pentu mine cele 15 ore facute u salvarea au fost chinuitoare, targa aceea pe care stateam intinsa fiind foarte ingusta, si nu ma puteam intoarce deloc fiind incomodata si de sonda urinara pe care o aveam. Dl. dtor statea pe un scaun langa mine si ma uitam tanjind la asta, pentru a eu nu mai statusem de 2 luni pe un scaun, si mi se parea un lucru rar, extraordinar dupa ce atata timp am stat numai in pat, paturi care la noi in spital, in Universitar erau donate de belgieni, bineinteles nefunctionabile de nu se ridicau deloc de la capat pentru a sta cu capul putin mai sus. Am ajuns groapa de gunoi a Europei dar cui sa ii pese!? Stand numai la orizontala nu mai eram in stare sa stau in fund. Odata, dupa cea de-a treia operatie mama a incecat sa ma ridice in capul oaselor cum se spune la noi, dar eu nu mai imi mentineam echilibrul, sa stau in fund, chinuindu-se impreuna cu o prieena de-ale mele sa ma tina in pozitie verticala. Daca si paturile noastre s-ar fi putut ridica cu siguranta nu s-ar fi ajuns intr-o asemenea stuatie.

Experienta turceasca
Dis de dimineata am ajuns la clinica si ne-am "cazat". Totul era atat e luxos aclo incat nu imi venea sa cred k eu am plecata din cocina de la noi, cu rang de spital municipal. La Anadolu camera era doar entru un pacient plus eventualul insotitor, care putea dormi pe un fotoliu - pat, scapand de inchesuiala si lipsa de intimitate de la noi. Aveam televizor care  prindea TVR1international, DVD si hiar un seif pentru pastrarea lucrurilor de valoare. Am fost consultata de un neurochirurg care a dorit sa fac un RMN. In urma acestui RMNs-a ajuns la concluzia ca este necesara o a patra operatie intrucat tumora recidivase si era prea mare pentru radioterapie. Cand am aflat m-a inspaimantat pentru ca presupuneam ca o sa fie foarte rau atata timp cand la a 3-a interventie a fost groaznic iar asta fiind a 4-adin principiu se presupunea k e mai rau, avand craniul atat de traumatizat. Ma gandeam ca daca in tara unde vorbeam in romana cu asistentele si ceream insistentputina apa, nu ma baga nimeni in seama, intr-o tara straina nici atat nu as fi fost inteleasa. Temerile mele nu s-au adeverit, acolo fiind parca intr-un cu totul alt sistem, care nu umileste, nu chinuie, te respecta ca pacient. Nici nu m-am trezit bine din anestezie ca am simtitcum mi se umezesc buzele cu apa. Chiar si asa amcerut putina apa si am fost foarte surprinsa cand mi s-a dat imediat unul. L-am luat dar doar am gustat din el, de frica sa nu ma certe cineva, stiind cu fusese in reanimare la noi. La scurt timp a venit mama la mine sa ma vada in postoperator,fiin chemata chiar de medic iar in tara pentru a ma vedea 3 min. a trebuit sa dea bani tuturor asistentelor
din reanimare.Noi suntem asemenea proverbului " saracu' e si al dracu" entru a dupa ce ca spitalele romanesti sunt prost echipate, mai suntem si inumani, nepasandu-ne de pacienti. Am ajuns in salon, transportata direct cu patul din postoperator, scapand astfel de dzdruncinatorul brancard romanesc. Surprinzator, mi s-a adus si prima masa, o supa, o cana de ceai negru si un pahar cu o apa foarte dulce, pentru a ma energiza probabil. Imi era frica sa mananc tot de teama ca o sa vars, asa de rau bagand frica in mine asistentele din reanimare, la ore intregi dupa cele 3 operatii facute in Romania. Mai mult in scurt timp a venit sa ma viziteze care i-a sugerat mamei sa ma duca cu scaunul cu rotile afara in curte, sau macar pe holurile spitalului sa stau de vrba cu ceilalti romani tratati acolo iar eu nici in cele doua luni de spitalizare la noi nu m-am ridicat din pat, din pozitia culcat. Nu am avut dupa operatie decat mici dureri si nu mi-au administrat decat o perfuzi mica si cateva pastile, pe cand in tara eram tinuta cu perfuzii non-stop de am ajuns sa nu mai am nici vene de la zecile de branule pe care le-am avut. Simteam ca incep sa renasc incetul cu incetul.Nu am fost tinuta in postoperator foarte mult pentru ca asistentele veneau la mine in camera din 10 in 10 min. pentru a imi lua tensiunea, pulsul, teperatura. In Romania,personalul fiind insuficient, prefera sa tina multi pacienti intr-o singura camera, ingrijiti de o singura asistenta, impuscand astfel 10 dintr- o lovitura ce atata bataie de cap?!. In Turcia aveam asistenta mea prsonala, care se ocupa numai de mine, atat in tura de zi cat si in cea de noapte.Am fost tare surprinsa cand intr-o zi la sfarsit de tura asistenta imi spune ca gata s-a terminat tura ei si ca pleaca acasa, prezentandu-mi- o pe noua asistentDin 15 in 15 min. intra cate cineva la mine in camera intrebandu-ma daca ma simt bine sau aca am nevoie de ceva de la ele. Era o grija excesiva, iar mie mi se parea atat de ciudat venind de la noi unde trebuia sa umblii toata sectia sa gasesti o asistenta dispusa sa iti cchimbe perfuzia golita.  Intr-una din zile, cand m-a intrebat una din asistente daca doresc ceva de la ele i-am raspuns: " ca veau sa dorm" in ideea ca nu ma vor mai deranja pentru o vreme. E o alta politica acolo, un alt fel de a face medicina, unde bunastarea pacientului e prioritara. Oare noi de ce nu putem? ,sau mai bine zis de ce nu vrem sa schimbam ceva in modul nostru primitiv de a face medicina?!.
Aici, Dupa  cea de a4 a operatie de aici starea mea de saatate se imbunatatea vizibil pe zi ce trece. Am inceput dupa vreo doua saptamani si fizioterapia pt recuperarea parezei, intr- o luna de zile ajungand la progrese uimitoare, incepand sa fac primii pasi tinuta de profesoara si de mama mea, asta in conditiile in care venism acolo complet paralizata cand am ajuns acolo. Imi aduc aminte ce a zis Teo Trandafir dupa 2-3 luni de spitalizare in Germania, imobilizata la pat ca cel mai mult isi dorea sa se spele pe maini. Eu cel mai mult mi-am dorit, fiind tinuta cu sonda urinara si pampersi sa ma duc la baie. Doar asta imi doream in clipele acelea, asta ar fi fost pt mine un prim pas catre normalitate, catre redobandirea calitatii umane, pentru ca ma consideram un animalut tinut in lesa de n pat, caruia i se aducea mancare si apa ca sa nu moara, el neputand sa si le procure singur. Mai mult mama imi dadea sa mananc cu lingurita pentru ca eu fiind stangce si pareza tot pe partea stanga o am, nu stiam sa mananc cu dreapta si aveam nevoie d ea pana  si pentru lucrul acesta. Turcii au un sistem foarte util, ca daca ai macar jumatate de corp functionabil, cum aveam eu partea dreapta, ti se aducea un scaun-toaleta ce avea 4 rotite mici ca sa te impinga insotitorul pana la baie dc nu voiai sa stai chiar in camera. Eram in extaz la vederea lui si i-am spus mamei k as dormi e el, de fericire si am rugat-o sa ma duca putin in baia din camra sa o vad, ca doar dupa asta tanjisem atat. Dac as fi putut as fi luat in brate to mobilierul de acolo. Parca nu imi venea sa cred ca mi se indeplina unul dintre cele mi mari visuri de pe atunci: sa scap de sonda si de pempampersi care atarnau k un bolovan de gatul unui tanar de 21 de ani. Pur si simplu DOARE! E inuman si nu ai cum sa iti accepti aceasta conditie derizorie in care t afli. As fi acceptat ca am cancer si ca trebuie sa urmez un tratament pt asta, chiar daca era vorba despre 4 operatii, dar nu puteam accepta sa pe langa toate astea a trebuit sa mai raman si paralizata. Bnuiesc ca la o varsta mai inaintata, la batranete te conformezi mai repede, fiind deja un om implinit cu familie, copii,carieraetc. Dar la 21 de ani ma temeam pentru viitorul meu, pentru ca nu ma implinisem pe niciun plan, fiind in floarea varstei si nu puteam astepta sa mor pur si simplu. Patul n care stateam era cel mai mare dusman al meu, la fel ca si scaunul cu rotile de care ram dependenta. Totusi am avut noroc ca am ajuns unde trebuie de mi s-a dat scaunul acela care m- scos din depresie. In Romania nu exista asa ceva, pentru ca nu ai cum intr-un salon cu alti 5-6 pacienti si te lasa pe veci in scutece. Uiasem cum e sa mergi si ma uitam la oamenii de pe hl cum fac pasii pentru ca pur si simplu imi pierdusem aceasta indemanare. Am luat-o de la 0, inatand sa merg din nou. Incepuse pregatirea pt radioterapie si am flat ca rebuie sa fac 30 de sedinte, adica inca 6 sapt. de spitalizare, si nu mai aveam rabdare desi acolo era cu mult mai bine decat la Bucuresti, mai ales ca asta insemna sa petrecem Pastele in Turcia.In 2009 Pastepe a picat pe 19 aprilie exact de ziua mea, cand implineam 21 de ani. Nu mi-as fi inchipuit niciodata un Paste si o zi de nastere mai triste chiar daca am avut parte de cateva surprize, deoarece spitalul ne-a organizat o masa tuturor pacientilor romani care ne aflam acolo. Fetele din Diaspora care au afla de cazul meu si ma vizitau frecventmi-au pregatit un tort foarte frumos, pentru a imi sarbatori ziua de nastere.Sus pe sectie, am avut parte de o alta surpriza de la asistente, care ne-au azut k plangeam pe mine si pe mama s carora le-am spui ca plangem dincauza ca suntem singure aici in ziua de Paste si de ziua mea. Mi-au pregatit si ele un tort f frumos cu artificii si mi-au cantat inca  data La multi ani! Nu au mai durat decat 9 zil de la Paste si ne-am intors acasa, terminand radioterapia. Eram nerabdatoare sa ma intorc acasa dupa 4 luni de stat rin spiale, dar nu imi venea sa cred pentru ca pana atunci trebuia sa ne mai externam de doua ori si a reciivat umora, desfacand bagajele. In incercarea de a ma face sa imi accept noua conditie, multe persoane mi-ai explicat ca viata este o lupta continua. In teleg ca la altii asa a fost, dar pntru mine viata a fost mai mult de atat. A fost si inca este un razboi mondial in care am fost asediata si eram cat pe aici sa capitulez. Nici mult nu mai am pana sa depun armele, pentru ca am ramas fara munitie.








;