Viata pe un pat de spital.

 Captiva propriului corp

Am vazut zilelea astea ultimul interviu luat regretatului Serban Ionescu, tintuit la pat de o boala necrutatoare care ii paralizase muschii, tintuindu-l bineinteles la pat.

Brusc involuntar am facut o incursiune in timp, mai précis o incursiune in anul 2009.

Nu conteaza  varsta. Se pare ca neputinta doare la fel si la 20 si la 60 de ani.

Spunea ca e greu de acceptat ca dintr-un munte de om a ajuns o leguma. M-a impresionat pt ca exact m-am numit si eu in perioada aceea “ leguma”, si nu puteam accepta ca eu cea care cu doua saptamani in urma fusese cu prietenii la munte, la sanius pe partie, unde trebuie sa ai o conditie fizica solida sa tot faci drumuri sus-jos, tragand la urcare dupa tine pe panta abrupta si sania, lucru inimaginabil pentru mine nici acum, daramite pe patul de spital. Un vechi proverb spunea ca nimic nu doare mai tare decat amintirile momentelor fericite in timp de necaz. Tot ce am trait pana atunci, facultatea, corala, plimbarile banale  in parc, devenisera istorie. 

Operatiile, mi-au luat mobilitatea, legandu-ma in permanenta de o persoana care sa aiba grija de mine si nepermitandu-mi nici macar sa fac un dush, sa ma duc la toaleta, dar mi-a lasat mintea. Asa cum a declarat si Serban Ionescu doare si mai tare sa fii lucid, sa fii constient de nimicnicia si zadarnicia ta de moment sau chiar de una prelungita la nesfarsit. Ratiunea iti face rau. 
Am vazut in spital un caz in care el ramas din cauza unei tumori cerebrale ramasese mental la varsta de 5 ani desi era mult mai inaintat in varsta. 
Eram oarecum “invidioasa”, pentru ca el nu punea intrebari nu reflecta asupra propriei sale existente. Se ducea la radio terapie si facea toate tratamentele necesare pt ca asa i se spunea si neintelegand prea multe nici nu parea atat de afectat incat sa planga zilnic asa cum faceam eu gandindu-ma obsesiv aproape la ce am fost si la ce epava am ajuns si la ce as fi putut fi daca nu as fi fost rapita de aceasta boala, care nu a stat pe ganduri in a ma inchide intr-un spital. 
Nu s-a multumit a ma vedea captiva in spital ci a perseverat in a ma lega ca pe ocnasi cu lanturile de pat, atat de maini cat si de picioare, nu mai putea nici macar sa ma intorc de pe o parte pe cealalta si stateam si dormeam numai pe spate Noaptea ma trezeam din cauza amortelii, o amorteala ce se simtea asemenea unei bucati mari de plumb care te apasa. 

Fiecare zi ce trecea avea efectul picaturii chinezesti, o picatura care ma adusese pe fundul prapastii. Nu mai aveam altceva de facut decat sa astept sa se toarne pamant pe mine, asa ii  simteam  pe  cei care stateau la  capatul patului meu, veniti in vizita. Din pozitia de culcat pe spate, iar ei in picioare, ii vedeam undeva foarte sus, iar imaginea era oarecum similara cu cea a unui priveghi sau chiar mai rau. Nu stiu cum de inca sunt in viata. Secundele ce se scurgeau prin clepsidra timpului, actionau tot ca picaturile chinezesti. Eram pierduta in timp, doar in timp ca spatial a fost mereu acelasi: patul de spital, defect, primit ca ajutor din Belgia, ca si cum noi am fii groapa de gunoi a Europei. In reanimare, o secunda parea o ora pentru ca asteptarea era dureroasa, deoarece nu stiam cat o sa stau acolo, nu vedeam daca e zi sau noapte, fiind tot timpul becul aprins si neintrzarindu-se niciun geam. O singura data am intrebat cand o sa vina doctoral la mine sa ma vada, pentru a il putea ruga sa ma transfere in salon. Mi s-a spus ca vine la ora 8 de dimineata si a fost cel mai evaziv raspuns pe care l-am primit, deoarece eu nu aveam habar daca era noapte sau zi si 8 de dimineata nu insemna nimic. Cred ca sunt campioana la cascat ochii pe pereti, intr-o singuratate sfasietoare, pentru ca in reanimare desi sunt asistente, care oricum te ignora total, te simti mai singur ca niciodata, te simti abandonat, ca la carcera si nu ai cum sa evadezi. Paralizia e ca o camasa de forta. Cu mintea incerci sa iti mobilizezi membrele, dar constati cu stupoare ca s-a taiat legatura si ca nu mai esti ascultat si astfel efectul camasii de forta este coplesitor.   

 Acum cateva zile am aflat din conversatia mamei cu o vecina, ca eu am facut febra chiar si 42, valoare letala, si nu numai o data ci vreo doua saptamani am avut febra variata intre 39 si 42. Ce minune ca inca mai sunt, ce mirare ca sunt intreaga psihic! De cateva ori mi-a coborat tensiunea la 5 si vorba reclamei: “ parul” inca rezista ! Sunt atatea dedesupturi pe care le stie doar mama, intrucat eu perioade indelungate nu faceam altceva decat sa baltesc in inconstienta, semicoma. Luni de zile am fost prisionera trupului meu inert pe care din cauza faptului ca nu il mai puteam controla, il simteam strain. M-a rascolit teribil interviul marelui actor, pentru ca in cea mai mare parte m-am regasit. Boala, paralizia actioneaza cu aceiasi precizie algoritmica. Deznadejdea si neputinta dn ochii maestrului imi erau chiar si acum trecand déjà aproape 4 ani de la debutul bolii mele extrem de familiar.

Subiectivitatea din timpul detentiei in propriul pat de spital data de durerile cumplite prin care treceam si de viitorul sumbru ce se intrevedea, m-a facut atunci sa gandesc ca ar fi fost mai bine sa imi fi luat Dumnezeu mintile. 
Acum incepand sa fiu mai obiectiva, desi tot intr-un fel de arrest la domiciliu sunt, imi pare rau ca am gandit asa. Ratiunea este darul cel mai de pret pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor, iar ei tocmai prin asta se deosebesc de celelalte vietuitoare. Dar in momentele de delir maxim, de covalescenta, esti predispus de a comite astfel de blasfemii

Acum desi, slava Domnului! Sunt acasa, inca nerecuperata complet si urmand tratamentul de chimioterapie, constat ca mintea este tot ce am nealterat si multumesc ca mi-a fost lasata, intrucat pe asta nu o mai recuperam nici macar atat de putin cat am recuperat in prezent pareza.

Nu numai ca se intampla in Romania, dar se intampla si in Slobozia mea natala

Nepasare, nedreptate…

Daca ma asteptam ca in Bucuresti, intr-un spital atat de mare precum Spitalul Universitar Bucuresti, unde se perinda anual poate zeci de mii de pacienti veniti atat din capitala, cat si din provincie,  sa fiu tratata cu indiferenta morbida, fiind acolo doar inca un anonim dintre cei multi, ma asteptam macar ca Slobozia mea sa imi acorde putina atentie, sa-I pese de soarta si suferinta mea, acordandu-mi ceea ce mi se cuvine de drept, pentru ca nu ma asteptam la pomana, data gratuit. M-am inselat, mi-am facut sperante desarte.

Dup ace am iesit din spital, dupa 4 luni de  iad 20 ian. 2009 – 8 mai 2009, timp in care am fost  pur si simplu macelarita, schingiuita. Ma prezentam astfel dupa ce Romania m-a lasat complet paralizata, facandu-mi cadou de ziua mea, care, in anul acela a picat in ziua de Paste, 4 operatii cerebrale, o pareza de toata frumusetea, 

AdPoza facuta in Turcia in 2009, cand spitalul si fetele din Diaspora au organizat o masa de Paste pt crestinii veniti la tratament si pt a ma sarbatori pe mine, la doar 21 ani, si uitasem sa mai sper , sa mai rad, sa traiesc.

tromboflibita, etc, etc.

 Pe 9 mai am ajuns in sfarsit acasa, moment pe care l-am ravnit, cu ardoare. Nu ma asteptam insa ca momentul intoarcerii sa fie totusi atat de dureros:

M-am dat jos din masina, cu care venisem din Bucuresti de la aeroport, la Slobozia, si am observat ca nu pot calca nici macar cu piciorul sanatos i pamant de durere. Din cauza orelor petrecute in aeroport, in scaunul cu rotile, cu picioarele atarnate, tromboflebita  acuta pe care o aveam la ambele picioare, s-a agravat, nepermitandu-mi sa fac nici doi pasi. Tata m-a luat in brate si m-a urcat doua etaje pana in casa.

Am inceput sa ne punem problema cum o sa ma duce eu la baie pt ca aici nu aveam scaun toaleta in care sa fac langa pat ca in Turcia, pentru ca pentru mine dusul la baie a fost un lux pe parcursul spitalizarii, cand am stt numai cu sonda urinara si Pampers. In ziua respectiva s-a dus tata cu un taburet pe care il aveam in bucatarie sa-l decupeze, si punandu-mi o galeata cu apa dedesupt, imi crease propriul meu scaun – toaleta. Mai mult de un an l-am folosit, stand in dormitor langa patul meu zi si noapte. La masa in bucatarie nu era chip sa ajung, fiind nevoita sa strabat unin treg holul, iar neputinta mea nu putea accede la strabaterea lui. Mult imp am mancat pe un scaun pe care mi-l asezase mama tot langa pat, pana cand i-a venit o idée geniala sa imi cumpere un scaun de birou cu rotile, pentru a ma aseza pe el si a ma impinge  pana in bucatarie sa mananc la masa. Ca sa ma spal pe fata si pe dinti, imi aduceau ai mei lighianul din baie, si un pahar cu apa. Mult timp, nu am fost in stare sa ma asez singura pe scaunul  - toaleta improvizat. In Turcia o trezeam pe mama sa ma ajute sa ma asez. Conventia acum dupa ce am ajuns acasa, pentru ca mama se ducea la serviciu si trebuia sa se odihneasca a fost ca noaptea, sa il sun pe tata sa ma ajute. Dormea cu telefonul langa perna ca sa nu cumva sa nu il auda, si venea in toiul noptii sa ma aseze pe scaun ori de cate ori aveam nevoie. Mai incolo o sa explic si de ce am simtit nevoia sa detaliez cu toata sinceritatea, intrucat chiar dc pare ceva rupt din filmele de groaza, eu asta am trait. Asa ne-am chinuit luni de zile, pana cand am putut progresa sa ma pot aseza singura pe scaun, ca de scaun am scapat tarziu. Cand trebuia sa ies afara, afara insemnand de cele mai multe ori la spital sau la analize, tta ma lua in brate si ma cobora scarile, tata ma urca. Afara am iesit mult timp in scaunul cu rotile intrucat de altfel de plimbari pe propriile picioare nu ma bucuram nici in casa, daramite  afara. Le-am propus alor mei sa facem in asa fel sa mergem sa incepem demersurile pentru obtinerea unui certificate de handicap, deoarece aveam tot dreptul, boala mea fiind una vizibila, reala. Speram ca macar atata lucru sa faca statul pentru mine acum in al 12 lea ceas, daca atunci cand am avut nevoie de el nu m-a ajutat nici nu 5 bani.Pe buna dreptate, ar fi trebuit sa mi se acorde gradul 1 cu insotitor, avand in vedere ca nu eram in stare nici sa imi fac nevoile singura, dapai sa imi iau singura de mancare, sa mi-o incalzesc. Este un vis pe care nici azi dupa 3 ani si jumatate nu mi l-am indeplinit. Trebuia sa mergem la comisia de handicap, undeva in capatul celalalt al orasului si cum sa purced pana acolo atata drum daca nu in scaunul cu rotile? Pentru ca desi aveau pista pt carucioare afara, inauntru erau multe praguri ce imi ingreunau patrunderea, tata a impins caruciorul pana in fata cabinetului comisiei de evaluare unde era pragul cel mai inalt. M-a luat mama de mana si am incercat sa mergem doi pasi cat sa intru. Ma simteam groznic , ca trebuie sa cer asa ceva: pensie de handicap, si parca presimtind ca o sa mi se comita o mare nedreptate, nepasandu-I cuiva de mine, am bufnit involuntar in plans inceput sa imi tremure piciorul atat de tare incat doctoral a iesit din cabinet sa o ajute pe masa sa ma tina in picioare, si sa  incercam sa intram.  Degeaba!!! Le-am prezentat un teanc de analize, RMN-uri, spunandu-le clar si raspicat ca am nici mai mult nici mai putin de 4 operatii cerebrale, cel mai agresiv tip de tumora maligma si neuitant bine inteles de pareza severa, tromboflebita. Nu pareau foarte interesati si impresionati de ceea ce le povesteam cu lacrimi in ochi. Un fleac prin ce am trecut pesemne ca spuneau, si poate de aceea si vorbeau atat de intens unul cu altul, desbatand cine stie ce, bineintele s mai interesant ca suferinta mea. Ce tot atata handicapati, filmul de aseara a fost mai interesant.

Ups!!!! Am omis sa mentionez  poate esentialul:

Desi am fost sfatuiti, nu ca nu am fi stiut ca ar trebui sa dam cateva milioane bune la doctor, macar pt a te asculta si a-ti rasfoi zecile de pagini de diagnostice, noi ne-am dus fara spaga. Am considerat ca boala mea reala, va fi destul de convingatoare. Te duci cu spaga de milioane, cand esti senatos tun si vrei un certificat fals ca esti orb sau epileptic, boli pt care primesti gradul 1 de handicap cu insotitor fara probleme. 

Mare ne-a fost mirarea si mahnirea cand am primit verdictul: Gradul 2, fara insotitor!!!. Am plans mult, nimeni nu stia cum sa ma mai potoleasca, m-a durut enorm, stiind cat am suferit, cat m-am chinuit.  S-a dus mama a doua zi la comisie sa ceara explicatii pt nedreptatea comisa. Is-a trantit legea in fata, ca  “doamna nu avem ce va face cititi legea”. Care lege? Aia pe care o interpreteaza fiecare cum vrea dupa propriile interese meschine? , intrucat la usa asteptau oameni pe picioarele lor, care care mai de care  poate cu gradul 1. La revizuirea de un an, am facut o criza puternica, stiind sigura ca nu am sanse sa mi se faca dreptate, desi scaunul meu – toaleta era tot langa pat. Le-am  prezentat  din nou cazul meu, istoricul celor 4 operatii, si de data asta ceva mai atenti , au exclamat:

_  “ Dar cum este posibil sa va fi dat doar gradul 2 fara insotitor!?”

_  “De ce nu ati venit inapoi la mine?”

_ Ba am venit a doua zi la dumneavoastra , a spus mama, dar mi-ati trantit legea in fata ca nu aveti ce imi face?”

Comic de situatie putin spus. Ce sa inteleg ca a fost? , Rea -  vointa, nepasare, incompetenta? Asta este daca noi n-am avut chef sa iti studiem dosarul, cam asta cred k era in mintea lor. Puteau sa remedieze de atunci daca chiar asa erau indignati ca au comis o greseala, care pana si lor le-a parut evidenta. Nu era tarziu ca nici dupa un a sa imi schimbe gradul de handicap si sa ma incadreze la gradul 1 cu insotitor. Dar nu am primit gradul 1. Mi-au dat gradul 2 fara insotitor permanent fara sa ma mai duc anual la revizuire,  facand sansa asta sa para mai indepartata.  Asa au trecut 3 ani si jumatate, timp in care eu am primit o indemnizatie derizorie de doar 234 RON.  Nu este vorba doar de bani ci si de  DREPTATE, care din pacate in zilele noastre este un cuvant din ce in ce mai putin folosit,  desuet,  sfant. Trecand prin atate, am devenit poate obsedata de notiunea de dreptate, de care are trebui sa se tina cont mai mult.

 Si de banii aceia aveam nevoie ca de aer, pentru ca in situatia mea, la boala de care sufar am nevoie de o ingrijire aparte, de o hrana speciala. Desi pare banal ca trebuie sa cumpar cantitati industriale de fructe si legume pentru a duce pe picioare doza mare de chimioterapie, ca sa nu mai pun si nevoia acuta de bani pt controalele din Turcia din 3 in 3 luni.,Fructele costa cel mai mult, iar la noi in tara par  delicatese pt multi.

S-a intamplat ca din nefericire, sa-mi recidiveze tumora de doua ori din 2009, in dec. 2011 si martie 2012. Asta  a facut sa pierd tot ce cladidem in 3 ani din punct de vedere fizic. In vara asta a fost apogeul. Recidiva din martie a fost necrutatoare, fiind foarte mare si amplasata in centrul creierului. Nu ma mai puteam deplasa singura, scaunul toaleta revenind din nou langa patul meu. Nici macar nu mai puteam calca cu piciorul bun in  in pamant, daramite cu stangul paralizat. Tromboflebita si-a pus din nou pecetea pe picioarele mele. De recuperare la spital sau la azilul de batrani nici nu mai putea fi vorba. Cortizonul luat timp de 6 luni, ma facuse sa esuez pe nisip, asemenea unei nave, a unui delfin care nu se mai  poate tara e nisip sa ajunga in apa.  Ma umflase in asa hal căci de la 40 de kg. ajunsesem la 60. Tesuturile imi erau pline cu apa, o adevarata piedica pentru picioarele mele si asa slabite. Dormeam doar 2 ore pe noapte si nu mai eram in stare de nimic, toate astea efectele acestui medicament cu oua taisuri Nu mai aveam sperante ca voi mai putea merge vreodata, fie si tinuta sau sprijinita de pereti. Urcatul scarilor, pentru recuperare parea asa de indepartat, intrucat nici jmacar o treapta nu ma mai puteam sui, piciorul pur si simplu scapandu-mi, inmuindu-se.

Cu greutate am putut iesi din casa, eu cea care trebuia sa ma tarasc sprijinita de bratul sanatos pentru a a ajunge la capatul celalalt al patului , la scaunul  - toaleta. Am reusit in final, cu multa durere fizica dar si sufleteasca, doar trebuia sa ma prezint din nou in fata comisiei de handicap, comisie ce in mod surprinzator, a fost foarte uimita de evolutia bolii mele, de recidevele  acestea doua atat de violente. Nu stiu cum de s-au indurate, deoarece mi-au dat in sfarsit in al 12 –lea ceas gradul 1 cu insotitor.

Suma este mica si  la gradul 1 dar este totusi ceva in plus:

290 de lei, pensia persoanei cu dizabilitati, si 570 de lei, indemnizatia insotitorului.

Desi revizuirea s-a facut in luna august 2012, prima pensie am luat-o abia acum in noiembrie. Tipic romanesc nu?.  Ceea ce m-a detetminat sa povestesc aceasta tarasenie de care am avut parte, a fost momentul in care am primit SMS de la BRD, anuntandu-ma ca mi-au intrat in cont 57O RON. Am facut repede un calcul simplu: 290 RON pe care mi i-a adus postasul+ 570 lei de pe card= 860 Ron. Mi s-a parut o suma uriasa, pt mine cea care primea doar 234 RON

Nu m-am gandit la nimic altceva, decat la faptul ca cu banii astia imi puteam plati recuperarea pe timpul iernii. Este evident ca dupa ce da frigul si vine zapada, nu mai pot iesi din casa pt recuperare la spital, atunci cand toate drumurile sunt blocate si  in sala de gimnastica domneste gerul. Am nevoie de recuperare profesionala la domiciliu. Si anul trecut am vorbit cu cineva sa vina acasa sis a imi faca reflexoterapie si masaj. Ma simteam foarte bine si rezultatele au fost vizibile, dar mama nu si-a permis sa plateasca decat 3 luni, din lipsa banilor. Bineinteles a trebuit sa renunt la asta. Acum cateva zile am vb cu mama si am dezbatut problema recuperarii, si a venirii cuiva specializat pentru kinetoterapie si masaj, dar lipsa banilor a invins. Sper ca a recuperarea mea “ din tipul iernii” sa se incadreze in suma pe care mi-o da statul sa traiesc. Acum sansele subt crescute, dar tot cu gradul 2 nu as fi putut nici macar sa sper.

 E greu de descries toata furia pe care o simt

Consider ca am fost furata, dar ce zic eu furata?, jefuita la drumul mare, tocmai de oamenii care ar trebui sa apere persoanele defavorizate, a fara perspective, din cauza unei fatalitati  pe care nu si-au dorit-o. Eu nu refuz sa muncesc din comoditate ca multi care sunt multumiti sa traiasca doar din ajutorul social. Eu refuz aceasta soarta. Daca mi-ar vindeca Dumnezeu pareza, sa pot sa imi iau viata in maini, sa pot munci, sa plec la Bucuresti sa imi continui studiile de masterat si Doamne ajuta si mai departe, sau sa lucrez in domeniul polonisticii, care imi este atat de draga. Nu imi-ar pasa de pensia lor de handicap. Nu vreau sa mai fiu asistat social!!!. Pot mai mult dar nu am posibilitatea. E frustrant, ca tot ceea ce poti face este sa stai cu mana intinsa la Stat, si ceea ce iti lipseste sunt o mana si un picior impotente, tepene. Urasc!!Vreau sa muncesc din tot sufletul, sa bifez si eu niste ani in cartea de munca, avand déjà 24 de ani si 7 luni, iar altii la varsta asta sunt satui de munca.

Nu am ce face pt moment. Ttebuie sa mai astept si sa accept pomana  asta. Numaram zilele pana la ziua de pensie, nu se stie poate pensia asta marita acum face diferenta intre paralizie si o viata  cat de cat normala, fiind nerabdatoare sa incep recuperarea la domiciliu. Nu de putine ori  chiar si din astia 234 lei am imprumutat-o pe mama, ramasa in pana pana la ziua de salariu pentru a imi cumpara fructe, pentru ca asa cum am mai zis mancarea ECO in Romania este un lux. Mi-as dori sa am posibilitate de a ii da in judecata pentru acesti 3 ani si jumatate cat m-am privat de dreptul meu legal, cauzat de boala asta crunta, numai asa din sete de dreptate. Cineva trebuie sa plateasca, macar moral daca nu si financiar.   Am fost sfatuita sa fac asta de multe ori, dar sunt obosita psihic, prea scarbita, sa ma mai lupt cu morile de vant.

Poate Doamne ajuta! Iarna asta o sa pot face recuperare, dar tot nu o sa uit cele 3 ierni in care am pierdut tot ceea ce construiam din primava pana in toamna ducandu-ma zilnic la gimnastica si proceduri. Ce ce toate astea? Din cauza nepasarii. M-am saturat de atata indiferenta, pt k nu numai ca nu te ajuta nimeni, dar atunci cand te afli cu un picior in groapa au grija sa it idea un branci ca sa aterizezi in genunchi pe fundul prapastiei. Dc scapi, bine daca nu, la cati d’astia ca tine am vazut chiar nu ne mai pasa.

In Romania m-am lovit de o gandire aproape nazista. Daca nu esti apta de munca, nu aduci bani la buget ce sa facem cu tine?! Sau foarte aproape  chiar side gandire eschimosilor: Cei batrani si bolnavi, ne incurca , hai sa ii asezam pe o banchiza si  sa le dam drumul pea pa sa plutesca in deriva, pana cand… Asa ma simt eu. Plutesc de 3 ani de zile in deriva, nu am idée ce o sa se intample cu mine.

Am vazut aseara la stirile de pe Antena1 cazul unei tinere care in urma unei cazaturi din copilarie are acum nevoie de o proteza de sold de 30 000 euro, pt a merge normal. Cat mi-as dori sa mi se spune si mie, A lexandra, daca faci operatia asta, sau nu stiu ce procedura, vei merge normal, dar mie nimeni nu imi poare garanta asa ceva. Mi s-a taiat jumatate din creier. N-ai cum sa te astepti la ceva bun!,cum ar putea face cineva implant de creier?!

  

Toată lumea are glas. Numai omul are voce, şi vocea aceasta trebuie să se facă auzită în cetate.

„Toată lumea are glas. Numai omul are voce, şi vocea aceasta trebuie să se facă auzită în cetate.”[1]

Vocea mea nu se ai aude nicaieri. A paralizat  odata cu jumatate din corpul meu. In urma celei de a doua operatii, am fost pur si simplu sectiomata in doua. Aceasta paralizie a dus atat la o  o sectionare  fizica, cat si la una spirituala. Nu imi pot misca intreaga parte stanga decat foarte putin in prezent, dupa ce in 2009 era paralizata complet. Cel mai grav este ca ca atat mana cat si piciorul mi-au fost afectate. Nu sunt insa singurele. Pe  ochiul stang il misc mult mai greu, ceea ce imi ingreuneaza cititul, cu urechea stanga, aud mai slab decat cu cea dreapta. Si ca si cum nu era de ajuns, dupa toate aceste repercusiuni severe se mai adauga si altele care in comparatie cu cele enumerate mai sus par minore, dar care pe mine ma dor. Tumora si paralizia au distrus tot de era mai bun, mai frumos in mine. Si corzile vocale sunt sectionate. Asta imi permite sa vorbesc, desi mai sters, fara volum, dar ma impiedica in totalitate sa mai cant. Ma doare enorm, pentru ca eu in trecut aveam o voce foarte frumoasa, ceea ce mi-a permis sa cant inca de la 14 ani, in Corala episcopala din Slobozia, mai intai la Manastirea „ Sfintii voievozi, si apoi la Catedrala din Slobozia, la sopran, intrucat atingeam cu usurinta notele inalte. Acum dorinta de a merge duminica de duminica la catedrala pentru a canta din nou, alaturi de colegii mei, este un vis imposibil de realizat. Mi s-a reprosat ca ma consumin van pentru ceva atat de neimportant, deoarece singurele ce ar conta sunt recuperarea parezei si oprirea definitiva a recidivelor. Intr-adevar acesta este dezideratul meu suprem, dar asta nu ma impiedica sa sufar de fiecare data cand aud corala ce imi este atat de draga cantand. Cantatul reprezinta modul meu de a ma exterioriza, in viata de zi cu zi. In schimb de fiecare data cand cantam duminica la slujba, simteam ca sunt mai aproape de Dumnezeu, pentru ca de acolo de sus din cafas,se simte si se aude totul diferit, greu de descris in cuvinte. De Paste, noi cei din corala suntem martorii inui „peisaj” divin, pe care nici macar preotii nu il perccep. Vedem de la inaltime cum ies episcopul si soborul de preoti cu lumanarile aprinse din altar, care lumineaza, catedrala, pana atunci lasata in bezna. Transcezi. Am o mie de motive pentru a dori sa recapat ceea ce mi-a fost „ rapit”. Fara posibilitate de a canta, ma simt inca o data infirma. Am mai pierdut ceva vital. Imi plac concursurile acestea de talent care se difuzeaza la TV.Ascult, imi place sa ii aud, dar cu toate aste imi face rau, si ma face si mai constienta de ce am pierdut. Iti mai dai seama de valoarea unui,   lucru atunci cand nu-l mai ai ca atunci dupa ce pierzi o persoana draga. Post mortem nu il apreciem, nu il bagam inseama, dar dupa ce nu mai este realizezi ce tezaur zacea in ea. Pe langa rugile mele de zi cu zizilnice catre Domnul, de sanatate, nu uit sa Il rog sa imi redea vocea, pentru,ca nu vreau ca altii sa cand sa scot bani din asta, cum poate si-ar dori artistii. Imi vreau glasul inapoi in primul rand pentru a canta in corala. Imi este atat de dor de acea stare de beatitudine, din cafas, unde clar nu mai te simti ca pe pamant. Sufletul meu se hranea cu fiecare duminica. A iti dori sa canti din nou nu este o fitza, ci o necesitate pt mine.  Macar cu asta sa ma fi indulcit boala, neputinta, date de urmarile unei operatii nereusite. Muzica aduce culoare in viata oricui si cu atat mai mult in viata mea. Astept o minune, care sa ma „invie”, sa fiu din nou un totunitar, sa imi recapat intrutotul simturile. Ma tot intreb , daca doctorul, ce m-a operat, si mai ales cei care au creat acest sistem de sanatate morbid, ce nu i-au permis doctorului sa opereze cu instrumentele necesare, sunt constienti de cat rau pot face unei persoane, nenorocind-o pe viata?!

---

[1] Aristotel