Translate

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Viata pe un pat de spital.



 Captiva propriului corp

Am vazut zilelea astea ultimul interviu luat regretatului Serban Ionescu, tintuit la pat de o boala necrutatoare care ii paralizase muschii, tintuindu-l bineinteles la pat.
Brusc involuntar am facut o incursiune in timp, mai précis o incursiune in anul 2009.
Nu conteaza  varsta. Se pare ca neputinta doare la fel si la 20 si la 60 de ani.
Spunea ca e greu de acceptat ca dintr-un munte de om a ajuns o leguma. M-a impresionat pt ca exact m-am numit si eu in perioada aceea “ leguma”, si nu puteam accepta ca eu cea care cu doua saptamani in urma fusese cu prietenii la munte, la sanius pe partie, unde trebuie sa ai o conditie fizica solida sa tot faci drumuri sus-jos, tragand la urcare dupa tine pe panta abrupta si sania, lucru inimaginabil pentru mine nici acum, daramite pe patul de spital. Un vechi proverb spunea ca nimic nu doare mai tare decat amintirile momentelor fericite in timp de necaz. Tot ce am trait pana atunci, facultatea, corala, plimbarile banale  in parc, devenisera istorie. 

Operatiile, mi-au luat mobilitatea, legandu-ma in permanenta de o persoana care sa aiba grija de mine si nepermitandu-mi nici macar sa fac un dush, sa ma duc la toaleta, dar mi-a lasat mintea. Asa cum a declarat si Serban Ionescu doare si mai tare sa fii lucid, sa fii constient de nimicnicia si zadarnicia ta de moment sau chiar de una prelungita la nesfarsit. Ratiunea iti face rau. 
Am vazut in spital un caz in care el ramas din cauza unei tumori cerebrale ramasese mental la varsta de 5 ani desi era mult mai inaintat in varsta. 
Eram oarecum “invidioasa”, pentru ca el nu punea intrebari nu reflecta asupra propriei sale existente. Se ducea la radio terapie si facea toate tratamentele necesare pt ca asa i se spunea si neintelegand prea multe nici nu parea atat de afectat incat sa planga zilnic asa cum faceam eu gandindu-ma obsesiv aproape la ce am fost si la ce epava am ajuns si la ce as fi putut fi daca nu as fi fost rapita de aceasta boala, care nu a stat pe ganduri in a ma inchide intr-un spital. 
Nu s-a multumit a ma vedea captiva in spital ci a perseverat in a ma lega ca pe ocnasi cu lanturile de pat, atat de maini cat si de picioare, nu mai putea nici macar sa ma intorc de pe o parte pe cealalta si stateam si dormeam numai pe spate Noaptea ma trezeam din cauza amortelii, o amorteala ce se simtea asemenea unei bucati mari de plumb care te apasa. 

Fiecare zi ce trecea avea efectul picaturii chinezesti, o picatura care ma adusese pe fundul prapastii. Nu mai aveam altceva de facut decat sa astept sa se toarne pamant pe mine, asa ii  simteam  pe  cei care stateau la  capatul patului meu, veniti in vizita. Din pozitia de culcat pe spate, iar ei in picioare, ii vedeam undeva foarte sus, iar imaginea era oarecum similara cu cea a unui priveghi sau chiar mai rau. Nu stiu cum de inca sunt in viata. Secundele ce se scurgeau prin clepsidra timpului, actionau tot ca picaturile chinezesti. Eram pierduta in timp, doar in timp ca spatial a fost mereu acelasi: patul de spital, defect, primit ca ajutor din Belgia, ca si cum noi am fii groapa de gunoi a Europei. In reanimare, o secunda parea o ora pentru ca asteptarea era dureroasa, deoarece nu stiam cat o sa stau acolo, nu vedeam daca e zi sau noapte, fiind tot timpul becul aprins si neintrzarindu-se niciun geam. O singura data am intrebat cand o sa vina doctoral la mine sa ma vada, pentru a il putea ruga sa ma transfere in salon. Mi s-a spus ca vine la ora 8 de dimineata si a fost cel mai evaziv raspuns pe care l-am primit, deoarece eu nu aveam habar daca era noapte sau zi si 8 de dimineata nu insemna nimic. Cred ca sunt campioana la cascat ochii pe pereti, intr-o singuratate sfasietoare, pentru ca in reanimare desi sunt asistente, care oricum te ignora total, te simti mai singur ca niciodata, te simti abandonat, ca la carcera si nu ai cum sa evadezi. Paralizia e ca o camasa de forta. Cu mintea incerci sa iti mobilizezi membrele, dar constati cu stupoare ca s-a taiat legatura si ca nu mai esti ascultat si astfel efectul camasii de forta este coplesitor.   

 Acum cateva zile am aflat din conversatia mamei cu o vecina, ca eu am facut febra chiar si 42, valoare letala, si nu numai o data ci vreo doua saptamani am avut febra variata intre 39 si 42. Ce minune ca inca mai sunt, ce mirare ca sunt intreaga psihic! De cateva ori mi-a coborat tensiunea la 5 si vorba reclamei: “ parul” inca rezista ! Sunt atatea dedesupturi pe care le stie doar mama, intrucat eu perioade indelungate nu faceam altceva decat sa baltesc in inconstienta, semicoma. Luni de zile am fost prisionera trupului meu inert pe care din cauza faptului ca nu il mai puteam controla, il simteam strain. M-a rascolit teribil interviul marelui actor, pentru ca in cea mai mare parte m-am regasit. Boala, paralizia actioneaza cu aceiasi precizie algoritmica. Deznadejdea si neputinta dn ochii maestrului imi erau chiar si acum trecand déjà aproape 4 ani de la debutul bolii mele extrem de familiar.
Subiectivitatea din timpul detentiei in propriul pat de spital data de durerile cumplite prin care treceam si de viitorul sumbru ce se intrevedea, m-a facut atunci sa gandesc ca ar fi fost mai bine sa imi fi luat Dumnezeu mintile. 
Acum incepand sa fiu mai obiectiva, desi tot intr-un fel de arrest la domiciliu sunt, imi pare rau ca am gandit asa. Ratiunea este darul cel mai de pret pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor, iar ei tocmai prin asta se deosebesc de celelalte vietuitoare. Dar in momentele de delir maxim, de covalescenta, esti predispus de a comite astfel de blasfemii
Acum desi, slava Domnului! Sunt acasa, inca nerecuperata complet si urmand tratamentul de chimioterapie, constat ca mintea este tot ce am nealterat si multumesc ca mi-a fost lasata, intrucat pe asta nu o mai recuperam nici macar atat de putin cat am recuperat in prezent pareza.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu