Toată lumea are glas. Numai omul are voce, şi vocea aceasta trebuie să se facă auzită în cetate.

„Toată lumea are glas. Numai omul are voce, şi vocea aceasta trebuie să se facă auzită în cetate.”[1]

Vocea mea nu se ai aude nicaieri. A paralizat  odata cu jumatate din corpul meu. In urma celei de a doua operatii, am fost pur si simplu sectiomata in doua. Aceasta paralizie a dus atat la o  o sectionare  fizica, cat si la una spirituala. Nu imi pot misca intreaga parte stanga decat foarte putin in prezent, dupa ce in 2009 era paralizata complet. Cel mai grav este ca ca atat mana cat si piciorul mi-au fost afectate. Nu sunt insa singurele. Pe  ochiul stang il misc mult mai greu, ceea ce imi ingreuneaza cititul, cu urechea stanga, aud mai slab decat cu cea dreapta. Si ca si cum nu era de ajuns, dupa toate aceste repercusiuni severe se mai adauga si altele care in comparatie cu cele enumerate mai sus par minore, dar care pe mine ma dor. Tumora si paralizia au distrus tot de era mai bun, mai frumos in mine. Si corzile vocale sunt sectionate. Asta imi permite sa vorbesc, desi mai sters, fara volum, dar ma impiedica in totalitate sa mai cant. Ma doare enorm, pentru ca eu in trecut aveam o voce foarte frumoasa, ceea ce mi-a permis sa cant inca de la 14 ani, in Corala episcopala din Slobozia, mai intai la Manastirea „ Sfintii voievozi, si apoi la Catedrala din Slobozia, la sopran, intrucat atingeam cu usurinta notele inalte. Acum dorinta de a merge duminica de duminica la catedrala pentru a canta din nou, alaturi de colegii mei, este un vis imposibil de realizat. Mi s-a reprosat ca ma consumin van pentru ceva atat de neimportant, deoarece singurele ce ar conta sunt recuperarea parezei si oprirea definitiva a recidivelor. Intr-adevar acesta este dezideratul meu suprem, dar asta nu ma impiedica sa sufar de fiecare data cand aud corala ce imi este atat de draga cantand. Cantatul reprezinta modul meu de a ma exterioriza, in viata de zi cu zi. In schimb de fiecare data cand cantam duminica la slujba, simteam ca sunt mai aproape de Dumnezeu, pentru ca de acolo de sus din cafas,se simte si se aude totul diferit, greu de descris in cuvinte. De Paste, noi cei din corala suntem martorii inui „peisaj” divin, pe care nici macar preotii nu il perccep. Vedem de la inaltime cum ies episcopul si soborul de preoti cu lumanarile aprinse din altar, care lumineaza, catedrala, pana atunci lasata in bezna. Transcezi. Am o mie de motive pentru a dori sa recapat ceea ce mi-a fost „ rapit”. Fara posibilitate de a canta, ma simt inca o data infirma. Am mai pierdut ceva vital. Imi plac concursurile acestea de talent care se difuzeaza la TV.Ascult, imi place sa ii aud, dar cu toate aste imi face rau, si ma face si mai constienta de ce am pierdut. Iti mai dai seama de valoarea unui,   lucru atunci cand nu-l mai ai ca atunci dupa ce pierzi o persoana draga. Post mortem nu il apreciem, nu il bagam inseama, dar dupa ce nu mai este realizezi ce tezaur zacea in ea. Pe langa rugile mele de zi cu zizilnice catre Domnul, de sanatate, nu uit sa Il rog sa imi redea vocea, pentru,ca nu vreau ca altii sa cand sa scot bani din asta, cum poate si-ar dori artistii. Imi vreau glasul inapoi in primul rand pentru a canta in corala. Imi este atat de dor de acea stare de beatitudine, din cafas, unde clar nu mai te simti ca pe pamant. Sufletul meu se hranea cu fiecare duminica. A iti dori sa canti din nou nu este o fitza, ci o necesitate pt mine.  Macar cu asta sa ma fi indulcit boala, neputinta, date de urmarile unei operatii nereusite. Muzica aduce culoare in viata oricui si cu atat mai mult in viata mea. Astept o minune, care sa ma „invie”, sa fiu din nou un totunitar, sa imi recapat intrutotul simturile. Ma tot intreb , daca doctorul, ce m-a operat, si mai ales cei care au creat acest sistem de sanatate morbid, ce nu i-au permis doctorului sa opereze cu instrumentele necesare, sunt constienti de cat rau pot face unei persoane, nenorocind-o pe viata?!

---

[1] Aristotel